Ce-am făcut noi dintr-o simplă întâlnire?
O conversaţie. O conversaţie luuungă de luni de zile şi tot am pune la sfîrşitul fiecărei fraze „...”. Singurul motiv pentru care acestă poveste îşi repetă la infinit „sfârşitul”, este că am lăsat deschisă porţiunea dintre noi..cea pe care n-am reuşit încă s-o înnămolim cu vorbe grosolane sau cu reproşuri. Întredeschiderea asta păstrează în miezul ei fluxul de zvonuri gen: „ce-am mai auzit eu despre tine sau ce mai ştii tu de mine”. În încurcătura de dorinţe, dospesc gânduri embrionare pozitive, abundând de speranţe şi noi amăgiri. Pe seninul abia curăţat de ce-a fost odată, defapt adineauri, pun ca pe tapet zâmbetul de la început, emoţia fiecărei priviri, căldura atingerilor şi mă fac că uit toate cele rele. Tind să cred că mă perfecţionez pentru a ajunge în Rai, ştii cum se spune: „ ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii”, iar eu cam iert orice, cam şterg din minte intenţionat secvenţa care nu mi-a plăcut, cam trec cu vederea...
Oare nu-i şi iertarea excesivă o greşală pentru care voi da socoteală cândva? Nu vreau acum să fac exces de teologie sau să mă prezint ca pe o persoană ce respectă cu sfinţenie regulile religiei. Mă refer la plătirea păcatului de a ierta pe cel ce nu merită iertat prin noi suferinţe sentimentale, căci de durerea fizică, trebuie să recunosc, nu mi-e teamă ca de rănile lăsate de eşecuri amoroase, trădări descoperite şi refuzuri categorice. Toate acestea rănesc sufletul unei femei mai rău decât o mitralieră ce i-ar ciurui trupul.
Aşa suntem noi toate. Cunoaştem sfârşitul dureros încă de la primii paşi ai începutului dulce şi conduse de gustul proaspăt al unei noi perspective, ne aruncăm cu ochii închişi şi cu sufletul larg deschis în braţele unui necunoscut pe care credem că-l vom cunoaşte pentru ultima dată. Ne oferim îmbraţişarea pătimaşă trupurilor reci, crezând că vom reuşi să le încălzim. Dansăm în plenitudinea hazardului ţinând de mână Indiferentul, Plictisitul sau mai bine spus Nepotrivitul şi o facem aşa de bine încât ameţim sincer în mijlocul replicilor de duzină pe care fiecare le recită mai cu talent. Şi credem tot. Credem că luna de pe cer se află în palma sa doar pentru noi, că ceasul lui nu merge înainte de întâlnire, că are multe pe cap şi îi e greu să-şi amintească că avem împreună „n” luni sau ani, că aroma de bujor e emanată în maşină şi nu provine de la vreo ea, şi mai ales credem că n-am văzut noi bine şi că cei doi îndrăgostiţi de la semafor sunt doar simple asemănări ale sale şi ale vreunei domnişoare (amăgite la rându-i).
Acestea fiind spuse, te rog să nu mai vii vreodată pe nepusă inimă să MAI conversăm.